Recenzie Casa cu șapte frontoane de Nathaniel Howthorne

Titlul: Casa cu șapte frontoane
Autorul: Nathaniel Howthorne
Nr. pagini: 280
Editura: Art
Apariție: 2011
Disponibilă:aici!

„O poveste care îi face pe copii să-şi întrerupă jocul şi pe bătrâni să stea la gura sobei..."
Sir Philip Sidney
„Am petrecut cam o oră sub fiecare dintre cele şapte frontoane. Cartea e ca o încăpere veche, frumoasă, în care se găsesc din belşug mobile bine alese."
Herman Melville
„La Hawthorne, răul apare din toate părţile ca un adversar ameninţător şi victorios; iar lumea vizibilă devine în imaginaţia sa un teatru al tragediei şi al nefericirii infinite, dominat de influenţe invizibile ce luptă pentru supremaţie, modelând destinele nefericiţilor muritori plini de vanităţi şi iluzii."
H.P. Lovecraft


*Recenzie*

„Casa cu șapte frontoane” este o carte scrisă la începutul secolului al XIX-lea, și ne prezintă, la început în prim plan, casa cu șapte frontoane, reședința familiei Pyncheon, construită pe proprietatea lui Matthew Maule, pe strada cu același nume, dar care s-a schimbat pe urmă în Strada Pyncheon. Colonelul Pyncheon dorise de mult terenul lui Maule, teren pe care proprietarul de drept îl transformase într-un teren locuibil și pe care nu vroia să-l dea su nici o formă. Văzând asta, colonelul l-a acuzat de vrăjitorie, trimițându-l la spânzurătoare și luându-i terenul. A organizat o masă festivă la care a invitat pe toata lumea, pentru celebrarea construcției măreței reședințe, însă colonelul nu a catadicsit că ar fi necesar să se prezinte să-i întâmpine pe mai marii orașului, fapt ce a creat dezordine și a determinat infestarea intimității sale de către o personalitatea aristocratică. Descoperirea cadavrului colonelului, fără urme ale unui suspect criminal, dar cu dovezi clare ale unei crime, a reprezentat începuturile blestemului lui Matthew Maule, rostit înainte de moarte. Odată cu moartea colonelului, familia Pyncheon nu a mai reușit să obțină documentele oficiale cum că ei ar avea pe deplin drept pe terenul pe care era construită casa.

În continuare, cititorului îi este prezentată casa, la două secole distanță, afectată de trecerea timpului, dar încă măreață, în care locuia Hebzibah Pyncheon, o domnișoară bătrână, săracă, cu o educație aristocratică, și cu o miopie ce i-a determinat formarea unei încruntături ursuze. Hebzibah s-a separat de întreaga lume, și deși era considerată rea, sufletul ei reprezenta un izvor de bunătate, iubire și timiditate, sensibilitate. Acțiunea este încununată și de apariția lui Phoebe Pyncheon, o fată crescută la țară, care radia de frumusețe, atât exterioară cât și interioară, transformând reședința familiei într-un cămin și care reușește să-și păstreze farmecul indiferent de întunecimea casei, a lui Clifford, fratele lui Hebzibah, închis ani pe nedrept, un ratat observator a tot ce radiază de frumos, lumină, căldură și viață, un bătrân relativ senil, dar și a lui Holgrave, chiriașul lui Hebzibah din aripa de est a casei, un simplu observator, un tânăr trecut prin multe, înțelept, dar cu un mod deosebit și uneori neînțeles de a privi situațiile.

Personajele au toate portrete complexe, atât fizice și morale, ce condimentează opera și acțiunea relativ statică în prima jumătate a cărții, care deși nu se confruntă cu situații extrem de dificile, le rezolvă pe toate cu rațiune, simplitate, păstrând acel aer al ușurimii cu care un copil depășește o problemă și greutățile unui învățat, ale unui bătrân.
„Dacă o să trecem în revistă destinele mărețe ale omenirii, vom afla mereu aceeași strânsă îmbinare de meschin și josnic cu tot ce are mai nobil bucuria sau durerea. Viața e alcătuită din marmură și glod.
Opera este un clasic profund, cu descrieri superbe ce dau esență fiecărei scene, creând un portal între realitate și ficțiune, prin care cititorul ajunge în secolul XIX, în casa atât de mohorâtă, tristă, încărcată de istorie. Autorul își face simțită prezența pe tot parcursul cărții, rămânând totuși un observator relativ neimplicat, dar care își trădează subiectivitatea prin păreri cu privire la situațiile demne de milă ale personajelor. De asemena, romanul este încărcat de referiri istorice ale familiei Pyncheon, în casa cu șapte frontoane și evidențiază puterea familiei și pune accentul pe diferite confruntări atât dintre rude, cât și pe baza familiei, unde cel mai înstărit câștigă, în general prezentând una din gravele probleme ale societății cu care lumea se confruntă de secole.
„Căci ce altă temniță poate fi mai întunecată decât propria-ți inimă? Ce alt temnicer e mai neînduplecat decât tine însuți?”
„Trecutul nu este decât o prevestire grosolană și senzorială a prezentului și a viitorului.”

Momentul meu preferat este acela când cititorul stă împreună cu autorul de veghe, după un deces, ipotezele abordate și descrierile conturate atât de amănunțit a ceea ce s-ar fi putut întâmpla, a ceea ce poate fi trecut de domeniul fantasticului, a unei morți și a ceea ce s-a pierdut, ce a fost în zadar, ce a izbutit și ce a fost atât de important, dar în ceasul morții a devenit inutil. Într-o notă întunecată, această secvență cred că este o reprezentare perfectă a tot ceea ce înseamnă atât viață, cât și moarte, scriere artistică, mesaj puternic al unei opere și o notă umoristică a neputinței omului fața-n fața cu realitatea, cu moartea și cu viața, simultan.

Mi-a plăcut foarte mult această carte, deși acțiunea nu a fost prea bogată, mesajul transmis este foarte profund, și cartea înglobează o serie de sentimente și stări deosebite, deși mai bine din jumătatea cărții nu m- a impresionat, continuarea m-a făcut să îmi schimb radical părerea, fiind o frumoasă demonstrație a faptului că fiecare carte merită o a doua șansă, indiferent de prima impresie, fie ea cât de bine fondată.




Abonează-te la blog!
Înscrie-te pentru a primi prin Email toate recenziile, interviurile, concursurile şi orice articol scriem noi pe blog. Dacă nu îţi place, te poţi dezabona ulterior.☺

Share: