Concurs Creaţie Literară-Luna Aprilie

Pentru că dorim să vă încurajăm să scrieţi am organizat acest concurs de creaţie literară. Prima lună de concurs a avut tema: Florile liliacului, iar premiul este reprezentat de o carte la alegerea câştigătorului. Dorim ca acest concurs să se desfăşoare lunar. Tema lunii mai va fi anunţată în curând.
Am citit eseuri frumoase, dar, din păcate, pline cu greşeli. De asemenea, am întâlnit foarte multe compuneri forţate. Nu trebuie să îi ridici un monument liliacului doar pentru că asta era tema! Nu trebuie să spui că îl iubeşti, că e floara ta favorită, când nu e! Dacă vă dădeam ca temă: ‘Gutuia’, spuneaţi că este fructul vostru favorit şi îi ridicaţi o sculptură? Tema nu vă limita, tema vă dădea un punct după care să vă ghidaţi! Nu trebuia să scrieţi doar despre liliac şi să amintiţi numele florii în fiecare propoziţie(o dată, de două ori dacă îl aminteaţi era perfect), puteaţi să împletiţi poveşti frumoase pornind de la semnificaţie lui.

Am apreciat originalitatea, corectitudinea, expresivitatea. Nu am trecut cu vederea peste greşeli! Câştigătoarea a reuşit să transmit emoţie. Felicitări, Alexandra Dorina!
Acesta este eseul ei:

           "Sunt moartă.
            Sau așa cred...
            Nu mai simt cum razele soarelui îmi dezmiardă pielea, cum ploaia rece, de sfărșit de aprilie, se lovește de trupul meu sau cum mă învăluie vântul care suflă cu putere ramurile copacilor. Nu îmi pot vedea reflexia, nu mai am umbră...Nu pot simți parfumul florilor de primăvară... Doar văd și aud. De parcă eu nu aș mai exista deloc...totuși sunt absolut conștientă de propria-mi persoană...
            Asta înseamnă că sunt moartă, nu? Dar nu îmi amintesc să fi murit sau cum anume am murit sau măcar zilele dinaintea presupusei mele morți; defapt nu îmi amintesc absolut nimic de viața mea, cine eram, cine era familia mea, ce viață aveam. Îmi amintesc cu foarte mare dificultate începutul situației în care mă aflu acum (dacă se poate numi început). Aș putea foarte bine să fiu o pacientă evadată de la Psihiatrie, o pacientă cu probleme psihice foarte grave. În acest caz, oare n-ar trebui să fiu mai puțin conștientă de mine însămi, de lucrurile din jurul meu? Oare o persoană nebună s-ar întreba dacă e sau nu nebună? De asemenea, mai există o altă problemă: nimeni nu îmi remarcă prezența. Ei nu mă văd deloc.
            Se poate să fiu o fantomă care nu și-a găsit încă liniștea? Un spirit care caută răzbunare pentru felul  violent și brusc în care a părăsit această lume? Dacă sufeream de vreo boală gravă, care în final îmi cucerise trupul tânăr, plin de viață și de vise? Oare e posibil ca eu să fi fost în depresie și să mă fi sinucis?... Dacă..
            Un copil alergând după o minge viu colorată, de cauciuc, îmi întrerupe șirul gândurilor când trece prin dreptul meu. Pentru puțin timp, îmi las întrebările la o parte și stau să-l privesc cum se joacă fericit cu mingea. Fără să îmi dau seama, un mic zâmbet se ivește pe buze; poate și mie îmi plăcea să mă joc cu mingea – poate nu să alerg de capul meu după ea, dar sporturile cu mingea... poate erau o pasiune pentru mine. Sau poate că nu.
            De zile întregi hoinăresc pe toate aceste străzi și prin parc, încercând să îmi amintesc...ceva. Dar oare ce anume? Cred că orice detaliu despre mine și despre viața mea, căci sunt aproape sigură ca am murit. Altfel nu mi-aș putea explica toate aceste fenomene. Am încetat să cred că e doar un coșmar din care am să mă trezesc în curând; totul e prea real, dacă se poate folosi acest cuvânt. Nu, nu e un coșmar. Nu o să mă trezesc în pat, respirând greu și acoperită de transpirație. Nu o să mă mai trezesc deloc. Niciodată.
            Sunt speriată și confuză.
            Sunt singură.
            Sunt moartă.
*          *          *
            Soarele apune, aruncând pete colorate pe bolta cerească, un amestec superb de roșu, galben, portocaliu, mov, roz și albastru – parcă tot cerul e cuprins de flăcări. Privesc cu încântare acest spectacol cromatic – cine știe câte apusuri mi-e mai dat să vad? Poate că nu știu nimic despre viața mea, dar îmi dau seama din această încântare că iubeam apusurile.
            Și de data asta mă aflu tot într-un parc, însă unul mai mare, aranjat modern în jurul unui lac destul de mare, în apropierea unui mall. Totul pare atât de familiar, însă nici o imagine concretă nu mi se formează înaintea ochilor – numai crâmpeie de lumină și zgomote.Mă întind pe iarbă, cu mâinile sub cap; în acest moment nu vreau să mă îngrijorez cu privire la destinul meu și să fiu cuprinsă de teamă, în acest moment vreau doar să mă bucur în pace de acest superb spectacol al naturii. Culorile vii, puternice, violente parcă mă cuprind cu totul în mijlocul lor și curând mă trezesc absorbită cu totul de acest fenomen -  atât de banal pentru alții -  încăt lucrurile și oamenii din jurul meu parcă dispar și rămân doar eu cu cerul și cu soarele. Toți trei privind unii spre ceilalți, ca într-o întrunire tainică.
            O mireasma dulceagă, proaspătă și îmbietoare își croiește calea spre mine printre zidurile de tăcere care mă înconjoară. Încremenesc. E primul miros pe care îl percep. E imposibil, e imposibil, E IMPOSIBIL!! Brusc, simt cum mii de ace îmi întră în craniu și sunt forțată să închid ochii, însă durerea se intensifică. Imagini puternice galopează cu violență înaintea ochilor mei, deslușind cu greu ceva.
            O lumină puternică, răsete și siluete alergând printr-o pădure.
            O fată cu flori galbene în părul negru așezându-mi o coroniță cu flori de liliac pe creștet.
            Un băiat care poartă doar o pereche de boxeri oferindu-mi cu zâmbetul pe buze o ceașcă aburindă de cafea.
            Același tip stănd cu capul în poala mea.
            Lumini puternice, muzică și o buze care mă sărută.
            Eu stând cu capul în poala cuiva și privind la un foc de tabără.
            Rafturi întregi, pline de cărți, probabil o bibliotecă.
            Din nou același tip; mă ia în brațe și mă rotește.
            Multe alte imagini, mai mult ca sigur amintirile mele, mi se înșiră în fața ochilor mei până când, într-un final, se lasă întunericul, iar durerea groaznică încetează la fel de brusc cum a și aparut. Touși, mai trec câteva secunde și abia apoi îmi deschid ochii. Deasupra mea, cerul a căpătat o culoare bleumarin, ivindu-se primele stele deja.
            -Ești în regulă? Ai nevoie de ceva? rostește o voce de bărbat.
            Îmi întorc capul spre locul de unde s-a auzit vocea și dau cu ochii de un un bărbat, cu părul lung coborând în valuri peste umeri. Ochii îi sunt blânzi și mă privesc cu puțină îngrijorare în ei. Stă pe iarbă cu picioarele încrucișate. Lângă el se află un buchet de flori liliachii, roz și mov, care răspândesc un miros sublim, care mă încântă. Flori de liliac.
            -Mă poți vedea? întreb eu.
            Dă afirmativ din cap. Inspir puternic aerul nopții și parfumul florilor de liliac.
            -Imaginile pe care le-am văzut...
            -Sunt amintirile tale.
            -Am avut prieteni grozavi, un iubit, șoptesc eu.
            Închid ochii și mă agăț de aceste frânturi de amintiri.
            -De ce doar acum?... Adică... Cum... De ce până acum nu mi-am putut aminti nimic?
            -Aveai nevoie de un stimul, ceva foarte familiar. Dacă ai fi văzut o persoană apropiată ție, ți-ai fi amintit totul. Florile..
            -Sunt preferatele mele, zic eu repede, luând buchetul în brațe.
            -Da, așa e. Cu florile va dura puțin mai mult până îți vei recăpăta memoria, dar în cele din urmă îți vei aminti totul.
            -Chiar și cum anume am murit?
            -Chiar și asta.
            Dau din cap și strâng florile la piept. Am o mulțime de întrebări, gata să se reverse printre buze asemenea unei cascade învolburate, mai ales cu privire la el și de ce mă poate vedea, dar aleg să tac. Valul de amintiri și durerea îngrozitoare m-au secat de puteri; pentru prima dată de când cu moartea mea, mă simt slăbită. Nici el nu spune ceva, așa că stăm câteva minute în liniște, cu triluri de greieri și păsări.
            -Îmi doream flori de liliac pentru nuntă, șoptesc eu din senin.
            Se uită la mine cu compasiune. Rămâne tăcut.
            -Cine ești tu, totuși?
            Nu m-am putut abține, e enervant modul lui de a rămâne tăcut. El râde, ceea ce mă deranjează și mai mult. Îl privesc încruntată.
            -Îngerul tău păzitor, aș putea spune.
            Aș putea spune? Ăsta ce răspuns e? Nici măcar nu este un răspuns clar; nu mă mulțumesc cu atât. Adică nu mi-a spus nici măcar numele lui!
            -E de ajuns pentru astăzi. Vei afla mai multe mâine.
            Se ridică de jos și se îndepărtează fără să mai zică nimic, dar nici nu trebuie. Îmi dau seama că trebuie să-l urmez. Așa că mă ridic și pornesc în urma lui, încă strângând crenguțele la piept. Se grăbește - ori poate așa are el ritmul – și trebuie să grăbesc pasul dacă nu vreau să rămân în urmă, singură.
            După atâta timp de singurătate, teamă și confuzie, acum pot răsufla ușurată. Cu el o să fiu în siguranță, cu ajutorul lui o să rezolv această situație stranie. El și florile de liliac.
*          *          *
            Unul dintre avantajele de a fi spirite (fantome sună prea... paranormal) e faptul că nimeni nu ne aude, nu ne vede, așa că seara trecută ne-am strecurat într-un hotel destul de luxos, cu dotări moderne – deși singurele lucruri pe care le putem folosi sunt paturile și televizorul. (da, chiar așa, ne putem uita la televizor! Cine ar fi crezut ca spiritele pot face asta??). N-am apucat să îl întreb nimic, s-a pus direct la somn – ciudat lucru, nu avem nevoie de hrană și apă, dar e necesar să dormim.
            -Credam că spiritele n-au nevoie de somn.
            Afară e dimineață, iar soarele aruncă raze aurii pe covor. O briză ușoară se joacă cu perdelele albe, iar pe geam intră frânturi de zgomote, însă nu foarte gălăgioase. Pe măsuța de cafea stă aranjată o frumoasă vază cu flori de liliac și bujori, răspândind mirosul lor plăcut în toată camera. Pot spune că e o dimineață pașnică.
            -Spiritele malefice se hrănesc cu energia umană, vie. Însă tu, mai ales că ești... nouă, ai nevoie de somn.
            Dahmir, căci acesta e numele lui, stă pe patul vecin, lucrând la o coroniță cu flori de liliac la rugămintea mea.
            - O să îmi spui ce amintire ai avut noaptea trecută?
            Mă las să cad în pat, pe spate și privesc tavanul. Nu vreau să îi împărtășesc ultima amintire. E prea personală, prea intimă și, în același timp, e prea dureroasă. Suntem eu și cu iubitul meu, amândoi într-o garsoniera, întinși goi pe pat, sub o pătură groasă; îmi dă după ureche o șuviță rebelă de păr, apoi îmi spune că mă iubește mai mult decăt orice pe lumea asta; mă sărută cu pasiune, atingerile lui împrăștiind fiori pe tot corpul fierbinte.
            Mi-au dat lacrimile noaptea trecută, amintirea asta rupse o barieră între cele două lumi. Acum simt toată iubire ce i-am purtat-o și încă i-o port lui Tomi. Mă făcuse foarte fericită și cred că și eu l-am făcut la fel de fericit.
            -Nu vreau...
            -E cu el?
            -...
            -Magda!
            -Aha...
            Toată ziua trece fără să ne spunem mare lucru, iar el nu mă mai presează. Seara mă pun în pat, strângând la piept un alt buchet cu flori de liliac – le-a adus Dahmir... proaspete de pe mormântul meu. Nu mi-a spus de la cine erau, nu era nevoie, am știut de cum le-am îmbrățișat că sunt de la el.

            Adorm cu mireasma florilor de liliac, preferatele mele, mai multe amintiri cu noi doi înșirându-se în mintea mea."

Abonează-te la blog!
Înscrie-te pentru a primi prin Email toate recenziile, interviurile, concursurile şi orice articol scriem noi pe blog. Dacă nu îţi place, te poţi dezabona ulterior.

Share: